Ca sa vezi....

...doua postari in doua zile consecutive! din pacate trisez umpic, pentru ca imi statea deja pe limba inca de ieri postarea asta insa am amanat-o pentru ca nu era clar conturata si in plus... povestioara despre praha m-a epuizat!

vroiam sa-ti vorbesc despre o fata pe care o cunosc. e o fata blonda, cu parul lung, dar cu pielea intunecata si ochii de oglinda. e foarte slaba, poarta mereu haine largi, un colier din oase si dinti, are mainile foarte lungi, are mereu cand intr-o mana, cand in cealalta o carte de joc, nu neaparat un as, poate sa fie un 3 de trefla, sau un 7 de pica, sau orice altceva. plange mereu, nu plange des...plange tot timpul si are cancer. dar nu plange pentru ca are cancer. ah, si, ce era sa uit: n-are nici suflet si nici picioare.

sa-ti povestesc cum am intalnit-o. eram intr-o seara singura in camera mea. foarte suparata. n-are importanta de ce. eram. a intrat in camera si mi-a spus ca ea este cea mai buna prietena a mea. bineinteles, m-am uitat ciudat la ea si i-am raspuns ca n-o cunosc, ca postul de cea mai buna prietena e ocupat si am rugat-o sa plece. mi-a spus ca o sa plece atunci cand eu nu voi mai avea nevoie de ea si m-a intrebat de ce sunt singura cand sunt suparata daca tot am un post foarte important deja ocupat. n-am stiut ce sa raspund asa ca am schimbat subiectul si am intrebat-o care e faza cu nevoia mea de ea, i-am repetat ca n-o cunosc si n-as putea avea nevoie de cineva pe care nu-l cunosc. ea mi-a spus "o sa ai, ai si acum, dar o sa ai si mult mai multa." a spus ca pentru inceput o sa imi tina companie, astfel incat sa nu mai simt atat de acut singuratatea. i-am spus din nou ca greseste si ea mi-a spus "daca singuratatea nu e o problema, atunci de ce m-ai lasat sa intru?" si asa a inceput. avea dreptate, eu am lasat-o sa intre.

de atunci nu mai am nevoie de nimeni. nu-s singura.

pe vremea aceea fata asta nu era asa cum am descris-o eu mai sus. nici macar blonda. mi-a spus ca a devenit blonda ca un reminder despre cat de nemultumita e de mine. nu suporta nici macar sa aiba aceeasi culoare de par ca mine. si ochii, mi-a zis intai razand ca asa a auzit ea ca ochii sunt oglinda sufletului si s-a gandit ca vrea sa aiba in loc de ochi...oglinzi, pentru ca nimeni sa nu vada golul din ea, pentru ca ti-am zis, ea nu are suflet, si, mai siret de atat, daca cineva ar incerca vreodata sa caute ceva... sa-si vada propriul suflet.

ne-am intovarasit in scurt timp si am devenit nedespartite. ea este cu adevarat cea mai buna prietena a mea. atunci cand sunt suparata, ca sa ma razbun, nu-i dau sa manance. de-aia e asa de slaba. si poarta hainele alea largi pentru ca incearca sa ascunda de mine suferinta ei, nu vrea sa-mi fac griji. si mainile alea asa de lungi, nici nu stiu daca sunt atat de lungi de fapt, poate doar asa par pentru ca e ea atat de slaba, dar cu ele se agata... se agata de tot ce prinde. ii dai o mana se agata de ea, ii dai o floare se agata si de aia, ii dai un cacat... e in stare sa se agate si de ala!

de aici stiu cat sunt de puternica, pentru ca eu nu ma agat.

ah! plansul.. pana si pentru asta are o explicatie, plange pentru ca zice ca atunci cand cineva tipa la mine eu o scot pe ea in fata si o las singura si le incaseaza ea pe toate, urlete, injuraturi, jigniri... ba chiar si cand cineva a incercat sa ma zdrobeasca cu pumnii si palmele tot ea le-a luat pe toate si m-a tinut pe mine la adapost. si cica-s prea multe si plange intr-una pentru ca atat de tare au durut-o toate, ba mai mult o doare si faptul ca eu niciodata n-o apar! e neputincioasa ca n-are picioare si n-are cum sa fuga. are dreptate, daca e s-o asculti doar pe ea, dar eu?... ce sa fac eu? daca le-as incasa eu pe toate, cum as mai fi capabila sa fiu ok? sa ma duc la munca, sa vorbesc cu oameni? cum?

si asa mi-am dat seama cata dreptate a avut. am atata nevoie de ea acum!

colierul si cartea. oasele din colierul ei i le-am dat eu. un simbol aparte al amintirilor, n-as avea incredere in nimeni altcineva sa aiba grija de ele, insa ea, haina, a pus si niste dinti acolo, cica daca vreau sa-mi pastreze ea amintirile trebuie sa-mi pastreze si amintirile astea, cica sunt toti dintii pe care ii datorez eu, auzi - ca sa nu uit de "dinte pentru dinte"...si ca sa nu-mi imaginez eu cumva ca ea nu stie ca ea n-a fost niciodata razbunata. cat despre carte... vai nici nu vreau sa ma gandesc. tot spera ca va fi intr-o buna zi un as... dar mereu e oricare alta carte. niciodata un as. ea n-a avut niciodata un as.

si in final cancerul... pai cancerul nu l-a dobandit cum se dobandeste de obicei. la ea a fost cumva invers... cancerul a dobandit-o pe ea intr-o buna zi. ea doar a intrat pe usa. are o forma rara de cancer. specialistii o numesc ratiune.

sa nu-ti fie mila de ea... ea nu sufera, ea n-are suflet.

pentru ca ea insasi e sufletul cuiva.

Un drum...

...ca o viata. o viata mica si neinsemnata.

precum spuneam in postarea anterioara, anul asta a fost un an tare tare zbuciumat, alergat, obosit si chinuit. toate s-au gasit sa se intample anul asta! predari de mormane de dosare la munca, nunti, botezuri, inmormantari, renovari... toate ingredientele necesare inlaturarii plictiselii! ce lipsea dupa toate astea?... o vacanta! ei bine, a fost si aia! si nu asa oricum, ci, spre rusinea mea si uimirea multora, am pasit pentru prima data pe meleaguri straine.

destinatia: cehia, Praha :)

ocazia: cadou de ziua mea de la aseist (nu l-ai uitat, nu?)

durata: 5 zile (sau...5 calupuri de cate 8 ore de mers pe jos)

scopul: sa ne relaxam... repet: 5 calupuri de cate 8 ore de mers pe jos... nu ma plang! ar fi culmea...

mijloace de transport: avionul si... mai e nevoie sa repet...?

Praha episodul 1:
am urcat in avion, entuziasm, entuziasm, entuziasm...am decolat...panica, panica, panica, palme transpirate, ochi mari si ingrijorati, fata translucida si ascutita, toate ale aseistului meu prizonier pe scaunul din dreapta mea, in stanga pe de alta parte, incapea tot orasul, cu aeroport cu tot si tot cerul pe un gemulet cat o pizza medie! (as fi putut gasi o comparatie mult mai poetica, dar iata, timpul petrecut impreuna cu Dl. Vrei-niste-sana isi spune cuvantul)

paragraf despre primul meu zbor:
bestial!

odata aterizati am dat cu nasul de un oras simpatic. atat. simpatic. am ajuns la hotel, simpatic si el, am fost intr-un restaurant, simpatic, am cinat (mancarea deloc simpatica, ba chiar foarte buna), ne-am plimbat si am inchis episodul 1.

Praha episodul 2:
pe scurt:
catedrala de langa hotel, centrul istoric, astronomical clock cu panorama aferenta, charles bridge, centrul istoric, powder tower, metrou, hotel, prima basica, metrou, powder tower noaptea, astronomical clock noaptea, hotel, somn.

pe lung:
un oras absolut bestial, care se dezvaluie treptat, dupa fiecare straduta ingusta, dupa fiecare colt, peste fiecare pod, un oras pe care il poti vizita usor si fara harta, nu pentru ca cine-stie-ce super semnalistica ar avea, ci doar pentru simplul fapt ca o plimbare fara tinta si directie iti aduce o mare bucurie si iti rezerva varii surprize. n-am putut sa nu remarc, deformatie profesionala, cu cata grija si cu cata apreciere se aseaza arhitectii cehi in raport cu cladirile lor consacrate. poate nutresc un soi de respect pentru orasul lor atat de apreciat de altii, care poate pe undeva i-a invatat meserie. am vazut 2 sau poate 3 cladiri recente in (ceea ce am apucat noi sa vedem din)centrul vechi, atat de simplu si cuminte asezate in peisajul ala care pute a istorie. asta e impresia pe care o lasa. m-am pus in locul lor, sa-mi fi cerut mie cineva sa-mi pun amprenta undeva in orasul ala...nu poti...te copleseste, ai senzatia ca traieste, cumva autosustinandu-se, si te gandesti ca poate daca ii oferi ceva ce n-o sa-i placa o sa te priveasca dusmanos inapoi. dincolo de orice: simti ca respiri si traiesti intr-un oras viu. nu zic, au cersetori, putini, au gropi, multe, au mucuri de tigara peste tot, au turisti, mai mult decat orice altceva... au turisti, insa oricat de agasante sau deranjante ar putea fi unele dintre acestea... te invinge reflexul de a privi in sus, la un colt de cladire, la un acoperis, la o fereastra, la o statuie, la o bucata de cer atarnata de o streasina... gasesti cu siguranta ceva care sa-ti placa mai mult decat te-ar enerva orice altceva.

Praha episodul 3:
pe scurt:
castelul, funicularul, petrin tower, mirror maze, funicularul, metroul, hotelul, a doua basica, somnul.

pe lung:
catedrala din interiorul castelului pe langa care ne-am invartit ca niste furnici bete, chnuindu-ne sa-i facem poze s-a constituit intr-un moment. nu monument, ci moment. eu, din pacate nu vazusem asa un gothic decat in catile din care am fost atatia ani obligata sa invat arhitectura. nu-mi mai aduc aminte exact cand am aflat ce e gothicul, ce e specific lui samd, era demult de tot, dar stiam ca e important sa stiu! ajunsa acolo, m-am uitat uimita si am gandit "pai zi-i nene asa!...daca veneam aci din prima, nici nu mai era nevoie de atata toceala!... si oricum cartile alea toate au fost de cacat." mimi fatza cu gothicul: mimi - 0 ... gothicu - 1!...
castelul e de fapt un maaaare mare complex in care nu stii exact cand intrii si nici cand iesi...dar e foarte frumos si iar de laudat ca cehii traiesc atat de lejer langa monumentele lor, le adopta, si le asuma atat de elegant.
plimbarea cu funicularul a fost asa cum ma asteptam: o plimbare cu funicularul, foarte dragut de altfel. sus, in varf de deal, la turn, o alta panorama. de mentionat din saga "aseistul si avionul", am vazut volumul 2: urcarea pe scari in spirala la 60m. cu greu ma abtin sa nu fac haz de necazul omului, sa zicem doar ca... daca el ar fi cavalerul... si io printesa in turn... ar trebui neaparat ca batalia cu balaurul sa aiba loc jos, la baza turnului... si... la sfarsit eu sa cobor singurica... pentru ca el cu siguranta n-ar urca pan' la mine. la petrin tower a urcat pentru ca apucase sa plateasca cele 100 de coroane!
mirror maze... fooooaaaaaarte amuzant! atat. foooooaaaaaaaaarte amuzant!

Praha episodul 4:
pe scurt:
john lennon's wall, podul cu lacate, cea mai ingusta strada, zoo, a treia basica, hotel, somn.

pe lung:
john lennon's wall e un zid, precum zice si denumirea, cu multe multe straturi de graffiti, podul cu lacate e un pod cu multe multe lacate, cea mai ingusta strada e o strada foarte foarte ingusta, zoo e o gradina zoologica foarte mare si foarte reusita cu multe multe animale, foarte bine ingrijite, a treia basica a durut mai tare decat toate celelalte, iar seara a fost cea mai cuminte si cea mai devreme.

Praha ultimul episod:
pe scurt:
sex machines museum, plimbare lunga, zbor inapoi noaptea

pe lung:
sex machines museum, plimbare lunga prin toate locurile prin care mai fusesem, zbor inapoi noaptea, absolut minunat, cerul absolut senin, orasele aratand, de sus, absolut SF!

pasii mei bezmetici si haotici s-au asezat cuminti pe pietre cubice mici si ordonate, printre frunze, peste strazi si poduri de departe. am visat candva toate strazile si toate podurile pe care voi merge vreodata... sunt multe, sunt nesfarsite, abia daca am atins o umbra...se cheama dor de duca, cred... se cheama ca am primit dovada faptului ca imi place sa fiu departe, nu neaparat de casa, departe pur si simplu, acolo unde nu insemni nimic, unde nimeni nu intelege ce spui, unde toate sunt la fel si totusi altele. acolo, departe, am gasit o bucatica din sufletul meu care nu stiam ca exista.

Nu are nimeni...

...nici cea mai vaga idee cat de rau imi pare ca n-am mai scris aici despre una/alta, chestiuni importante care au tot navalit gramada peste mine in ultima vreme. sunt ca o baba patetica, disperata dupa pozele din tinerete... sa nu care cumva sa uit ceva!

eeh... ia sa faca Mimi un efort de memorie:

pai... a fost data aia cand am plans, inexplicabil si ascuns, pentru un bunic pe care nu-l stiam prea bine, si nici el pe mine, dar care, poate tocmai de aceea, nu m-a judecat, nu mi-a spus nici macar in gluma rautati, cum mai fac oamenii dupa ce s-au ratacit multa vreme prin viata asta. uite, acum parca e mai clar: poate n-a fost chiar inexpicabil plansul. si chiar daca nu era bunicul meu, poate si pentru ca eu nu am avut un bunic al meu...il luasem pe el de imprumut asa. din pacate nu incape intre literele astea maruntele toata durerea care a incaput in ochii mei. o sotie si o fiica, deloc perfecte, dar care l-ar fi meritat, si cu siguranta si l-au mai dorit aproape...inca umpic. si un nepot. un baiat mare si curajos, pe care l-a invatat o groaza de lucruri, numai nu cum sa renunte. si ma mir singura cum de a ajuns atat de consistent paragraful asta, cand de fapt, tot ce as vrea sa spun e ca mie, acest bunic de imprumut, mi-a lasat un testament secret despre cat de mult poti sa lupti si despre cat de mult poti sa iubesti oamenii si viata. (inca imi pare rau ca n-am fost la aerosmith asa cum ar fi vrut el, dar, ce sa fac daca nepotul cu pricina a preferat metallica?)

dup-aia, foarte curand, a fost data aia cand mi-a explodat sufletul de fericire pentru... o nepotica. cea mai mare bucurie a mea vreodata. subliniez: cea mai mare. ingramadite intr-o bucatica de om, cele mai mari bucurii si cele mai mari impliniri ale catorva oameni in toata firea! am fiert de curiozitate s-o vad, s-o simt, s-o miros, s-o aud. si...a depasit orice fel de asteptare. BobicaNepotica e cea mai frumoasa, si te face sa-ti misune un milion de goange pe sub piele cand o tii in brate, miroase a cuib cald si...plange adorabil ragusit! daca cineva s-a intrebat vreodata care e cel mai misto lucru din lume... tre s-o vada pe nepoata-mea! (care, apropo, s-a prelins azi din leganut pana pe covor, pentru ca, "nu-i asa", e mult prea plictisitor sa ai 3 luni.) si, cum pentru o hoashca analitica asa cum se gaseste a fi subsemnata, nimic nu e itamplator, nimic nu e trecut cu vederea, totul e important, justificat si mai ales stors de insemnatati pana la dezinegrare, ei bine iata: BobicaNepotica m-a invatat despre ce e vorba in familie. pai am inteles cum e cu iubitu, in familie, a membrilor cu care nu numai ca n-ai nimic in comun, ba chiar te scot din sarite... pai da io habar n-aveam cine e, cum e si... hop-tzop...m-am trezit iubind-o inca de cand era cat o...bobica! si poate mai tarziu se va dovedi ca n-avem nimic in comun decat numele si cateva gene, si probabil ea ma va vedea ca pe o babeta depasita, dar...prea tarziu: deja ne iubim demult!

si, poate pentru ca nu se intamplasera destule lucruri importante anul asta, eu si nepotul mai sus aminit, am inceput a renova cu mare avant cuibusorul burlaciei lui. inca nu e gata, dar sper din tot ce-a mai ramas intreg din sufletul meu, sa fie asa cum si-a dorit. vreau sa-i fie pe plac, sa-l simta ca fiind al lui, vreau sa se simta acasa, vreau sa se ascunda acolo cu drag si mai mult decat orice vreau sa fie destul de incapator pentru toti prietenii lui, pentru toata maimutareala lui, pentru diminetile galagioase si grabite si pentru toate "ladidadidalaladidadraganolacrimadestea" pe care poate sa le spuna in baie, si... pentru tot sufletul lui.

Mimi zice noapte buna si isi promite, din nou, ca va scrie aici "ca sa nu uite".
"Multumesc ca m-ati ascultat". :))

Ce desen...

...tampit ar putea face cineva daca ar desena viata noastra! cate o floare pompoasa pentru fiecare data cand ne-am tinut de mana, cate un patratel pentru fiecare data cand ne-a fost dor, pe ici pe colo cate o dunga pentru fiecare cearta dupa care eu am stat imbufnata, buline pentru datile cand am ras, cate o culoare pentru fiecare drum lung cand am stat in dreapta ta, texturi de toate felurile pentru toate felurile de discutii pe care le-am avut pana dimineata si urme aspre de fum pentru fiecare seara cu prietenii.

daca l-ai pune pe un perete ar fi o camera plina fara nimic altceva.

ar trebui sa gasim poate un semn, un sibol - ceva si pentru perioadele ca asta. poate n-ar fi bine sa uitam. poate invatam ceva. poate ne mandrim candva ca am trecut impreuna prin ele.

iar se regrupeaza Mimica.
de data asta are un milion de motive.
sau poate doar unul.
hopa-sus!...

Un loc...

...in inima mea... a ta... sau a oricui altcuiva. asa zicem mereu "are/ai/vei avea mereu/va avea mereu/voi gasi/un loc in inima mea/ta"

cate locuri are o inima? si cate pot fi rezervate? pentru ce merita tinute ocupate? incep sa cred ca o inima e ca un cimitir: cu locuri de veci, locuri de 7 ani samd. unii morti raman acolo pentru totdeauna, uitati, altii se dezgroapa la 7 ani, mereu vin altii. si de ce pastram locurile astea "speciale" in inimile noastre? de ce le ingrijim ca pe niste morminte?... trecem pe-acolo cu gandul si curatam buruienile, praful asezat pe cruce si plecam. ne intoarcem in viata noastra... ne-am plimbat destul prin inima.

eu n-am asa ceva. eu am o inima cu un singur loc. si acolo stau inghesuiti si mama si tata si sora si lucian (si mai nou si-a facut loc si bobica/mazarica/strugurica mica, si norocul ei ca e mica pentru ca altfel nu stiu ce ne faceam!), si mamaie si prietenele mele si iubitul (care/cum dupa caz... si asta de acum a venit si cu o pisica! uff...) si hani (si marc are un loc dar e mic de tot si langa usa) si lachi are un loc, desi nu-l mai vad. toata lumea e acolo. fiecare isi face loc cum poate, mai ales ca inima mea nu e prea mare.

am o inima obisnuita.

si desi e inghesuiala, e ciudat ca nu se cearta intre ei niciodata, doar eu mai intru din cand in cand acolo si mai fac ordine. spre exemplu am intrat de vreo cateva ori sa dau pe cineva afara, care nu vroia sa iasa, niciodata nu vor sa iasa de prima data cand le zici, dar tocmai pentru ca e asa inghesuiala, mai sare cate unul sa ma ajute cand vede ca nu ma descurc cu datul afara, ba vreo prietena, ba sora. aha! si odata s-a intamplat sa vina iubitul nou sa-l dea afara p-ala vechi. deh, barbatii... dar a fost bine, pentru ca ala vechi cred ca se plictisea si incepuse sa scrijeleasca peretii. scria tot felul de prostii! a venit asta nou, cu pisica, si i-a aratat el! si a fost ok. a facut cunostinta cu toata lumea pe-acolo si a fost bine. acum... mai scrijeleste si el... dar el e barbat adevarat, scrjeleste cu picamarul!... mare noroc am ca il apuca rar si se opreste cand vede ca strica ceva pe-acolo. ma cam enerveaza mama si tata care se cam alearga, se tot agita, se fatzaie dintr-un loc in altul ca intotdeauna. mamaie sta cuminte intr-un colt iar aloma si lucian nu vreau sa stiu cu ce si-au ocupat timpul de cand stau in inima mea, ca uite acum a mai aparut unul mic. e inghesuiala dar e liniste.

ma rog, vad ca am tendinta sa bat campii, nu vroiam sa spun decat ca nu inteleg care e faza cu inimile alea compartimentate, mobilate si utilate... ma ales ca atunci cand spnem ca ceva/cineva ne-a frant inima...nimeni nu spune "sectoarele B, C, F si H au fost avariate, restul au ramas intacte si sunt inca functionale!"...nu! inima e una si intreaga (se presupune), cand se frange se frange toata si de tot, cu toate acele inchipuite locuri pe care cica le au unii! (si daca as putea sa-mi "dau-ochii-peste-cap" in scris, as fi facut-o la sfarsitul paragrafului asta).

din toata inima aglomerata,

Mimi.

Dissolved...

...girl.